Cum „l-am cunoscut” prima dată pe Eminescu

Acum 20 de ani, eram student în anul II la Târgoviște și chiar dacă Bucureștiul era relativ aproape și accesibil nu prea venisem, în capitala primului stat românesc, de foarte multe ori și niciodată în scop turistic sau cultural.

În anul acela, doi consăteni de-ai mei, care mi-au devenit în timp prieteni buni, Sergiu Pîntea și Igor Hîncu au fost admiși la Academia Tehnică Militară din București, acolo aveau cămin, respectiv cazare și acesta a fost „reperul” cel mai puternic pentru descoperirea și cunoașterea de mai târziu a Bucureștiului.

Memorabilă a fost prima mea vizită „la copământenii” de pe malul Dâmboviței. Împreună cu un coleg de facultate, Constantin Cibotaru, am mers cu trenul de la Târgoviște până la Gara de Nord în București, unde ne-am întâlnit cu Igor și Sergiu.

Convenisem că vom vedea orașul și mare le-a fost mirarea prietenilor, când primul obiectiv pe care am insistat să-l vedem era Cimitirul Bellu. Înainte de toate voiam să văd mormântul lui Mihai Eminescu.

Nu am venit cum e normal din Calea Șerban Vodă, ci am ajuns în Parcul Tineretului și de acolo am intrat în cimitir, care este un adevărat muzeu în aer liber, sunt zeci de km de alei cu morminte bine îngrijite, cu monumente funerare, cu cripte somptuoase sau chiar adevărate mausolee, cum a ar fi cele ale familiei Cantacuzino sau a fraților Gheorghieff. Eram uluit. Toată istoria recentă a României se derula în fața ochilor mei.

Într-un târziu, peste vreo trei ore, de „rătăciri” printre mormintele personalităților marcante ale ultimilor două secole românești, obosiți și înfometați, pe Aleea Scriitorilor, într-un colț frumos al cimitirului, am găsit, la umbra unui tei, mormântul poetului național Mihai Eminescu, ce are cu siguranță cel mai modest monument funerar, dintre toate câte sunt în jur, așa cum a trăit și a murit poetul nepereche.

Nu voi uita niciodată epitaful de pe monumentul funerar al marelui poet, o strofă din poezia :„Nu voi mormânt bogat”:

„Reverse dulci scântei
Atot știutoarea,
Deasupra-mi crengi de tei
Să-și scuture floarea.
Ne mai fiind pribeag
De-atunci înainte
Aduceriaminte
M-or troieni cu drag”.

A fost una dintre cele mai frumoase zile din viața mea.

De atunci am fost de zeci de ori la mormântul marelui poet național Mihai Eminescu, în liniștea profund tămăduitoare a acelui loc unic pentru sufletul oricărui român.

Scrie un comentariu: