În ianuarie 2021 publicam articolul „Cana cu apă ucraineană sau mrejele romantismului recurent”, în care avertizam că problema Nistrului nu poate fi rezolvată prin declarații frumoase despre prietenia dintre Chișinău și Kiev.
Scriam atunci, din experiența mea de fost ministru al Mediului, că „în dialog bilateral, fără mediere europeană nu vom reuși să urnim carul din loc și nu vom obține de la ucraineni nici o vadră de apă în plus”. Au trecut aproape șase ani și realitatea ne aduce exact în punctul asupra căruia avertizam.
În septembrie 2026, Republica Moldova și Ucraina nu reușesc să ajungă la un acord privind cantitatea de apă pe care Ucraina o eliberează în aval de Complexul Hidroenergetic Nistrean. Kievul a propus reducerea debitului de la aproximativ 60 m³/s la numai 22 m³/s, adică până aproape de volumul de apă care intră actualmente în lacul de acumulare. Chișinăul a refuzat. Și bine a făcut.
O asemenea reducere înseamnă diminuarea cu peste 60% a debitului actual și poate avea consecințe extrem de grave asupra ecosistemului Nistrului și, înainte de toate, asupra securității alimentării cu apă a Republicii Moldova. Nistrul este o problemă de securitate. Trebuie spus foarte limpede, atât la Chișinău, cât și la București: Nistrul este principala sursă de apă pentru Chișinău și o arteră vitală pentru Republica Moldova.
Înțelegem situația excepțională în care se găsește Ucraina. Ucraina este victima agresiunii militare rusești, iar România și Republica Moldova rămân alături de statul ucrainean. Dar solidaritatea cu Ucraina nu înseamnă renunțarea Republicii Moldova la propria securitate. Războiul nu poate suspenda legile naturii, nu poate elimina nevoia de apă a oamenilor și nu poate transforma Nistrul într-o anexă a sistemului energetic ucrainean.
Autoritățile de la Chișinău cunosc foarte bine adevărata dimensiune a problemei. Din păcate, ani la rând au preferat să o țină sub preș, probabil din teama de a nu-i supăra pe ucraineni, mai ales în condițiile războiului. Această tăcere nu ajută nici Ucraina și, cu siguranță, nu ajută Republica Moldova. Dimpotrivă, slăbește poziția Chișinăului la masa negocierilor.
Am avertizat asupra acestei probleme încă din 2017 Nu descoperim problema Nistrului în anul 2026. Am vorbit despre această problemă repetat încă în perioada în care conduceam Ministerul Mediului al Republicii Moldova, inclusiv în cadrul audierilor din plenul Parlamentului și în negocierile purtate cu partea ucraineană.
În 2017 explicam public că problema fundamentală este modul în care Ucraina operează Complexul Hidroenergetic Nistrean și necesitatea garantării unui debit ecologic continuu. Republica Moldova susținea atunci necesitatea unui debit de aproximativ 130 m³/s constant, în timp ce partea ucraineană opera cu formula unui debit mediu zilnic mai mic. Diferența nu era una contabilă. Ea permitea ca, în funcție de necesitățile producerii energiei electrice, apa să fie reținută perioade îndelungate și apoi eliberată într-un interval scurt.
Spuneam atunci, după ce văzusem personal cum funcționează sistemul, că în anumite perioade Ucraina practic „închide robinetul”, după care eliberează cantități mari de apă. Pentru un fluviu viu, asemenea șocuri hidrologice sunt profund nesănătoase. Avertizam tot atunci că Republica Moldova trebuie să solicite expertiză internațională și implicarea Comisiei Europene, pentru că raportul bilateral de forțe nu ne este favorabil.
Au trecut aproape nouă ani. Problema este aceeași. Doar că astăzi avem și secetă. Ce se întâmplă, de fapt, cu apa Nistrului? Pentru a înțelege disputa trebuie înțeles mecanismul Complexului Hidroenergetic Nistrean.
Apa este acumulată în marele lac de la Novodnistrovsk, trece prin turbinele GES-1 și ajunge în bazinul inferior sau tampon. Acolo intră în ecuație și uriașa centrală cu acumulare prin pompaj – GАES.
Atunci când există energie disponibilă, apa din bazinul inferior este pompată circa 150 de metri în sus într-un rezervor artificial construit pe platou. Când sistemul energetic ucrainean are nevoie de energie, apa este lăsată să coboare din nou prin turbine, producând electricitate. Centrala cu acumulare prin pompaj nu „consumă” pur și simplu toată această apă. Ea o recirculă. Dar problema este alta.
Pentru sistemul energetic ucrainean, apa Nistrului nu mai reprezintă doar apa unui fluviu transfrontalier. Ea este și agentul de lucru al unui uriaș acumulator energetic. Operatorul ucrainean are nevoie să mențină anumite volume și niveluri pentru funcționarea complexului, în timp ce Republica Moldova are nevoie ca apa să curgă suficient și constant în aval.
În perioadele normale, cele două interese pot fi armonizate. În perioadele de secetă, ele intră într-o contradicție evidentă.
De la 100 m³/s la 22 m³/s. Situația actuală trebuie explicată public de Kiev.
Regulile ucrainene de exploatare a lacurilor Complexului Hidroenergetic Nistrean, aprobate în 2022, stabilesc regimul de funcționare al sistemului și au avut drept reper un debit minim în aval de ordinul a 100 m³/s.
În 2017 noi ceream 130 m³/s constant. În vara acestui an s-a ajuns deja la reduceri succesive. La 31 iulie 2026, Comisia Nistreană convenea asupra unui debit de 85 m³/s. Acum se evacuează aproximativ 60 m³/s, iar Ucraina a venit la negocieri cu propunerea de 22 m³/s. Există situații hidrologice excepționale care permit adaptarea regimului de exploatare. Nu afirm că simpla coborâre sub 100 m³/s reprezintă automat o încălcare juridică.
Dar întrebarea trebuie pusă Kievului: cum s-a ajuns de la reperul de 100 m³/s la numai 22 m³/s și ce studiu de impact demonstrează că ecosistemul Nistrului și Republica Moldova pot suporta un asemenea debit?
Sute de milioane de metri cubi în bilanțul filtrării și evaporării.
Mai există o problemă despre care se vorbește foarte puțin. Cercetările privind Complexul Hidroenergetic Nistrean indică valori de ordinul a 7 m³/s – aproximativ 224 milioane m³ anual – pentru debitul de filtrare prin construcțiile hidrotehnice, la care se adaugă aproximativ 95–100 milioane m³ anual prin evaporare.
Trebuie făcută o precizare esențială: nu putem spune că toate cele 224 milioane m³ dispar definitiv în subteran. Studiile vorbesc despre filtrare prin amenajările hidrotehnice. Cât revine în bazinul Nistrului, cât intră în circulația subterană și care este pierderea netă trebuie demonstrat prin măsurători hidrogeologice transparente.
Dar tocmai aceasta este problema. Dacă Republicii Moldova i se spune că nu mai există apă suficientă pentru a menține debitul în aval, atunci Republica Moldova are dreptul să știe unde ajunge fiecare metru cub de apă.
Mai ales că problema carstului nu este nouă. Am atras public atenția și asupra acesteia: zona Nistrului superior unde Ucraina intenționează să construiască noi lacuri de acumulare este una carstică, ceea ce ridică riscuri suplimentare privind infiltrațiile și bilanțul apei. Această poziție și necesitatea medierii europene au fost consemnate public.
Chișinăul trebuie să solicite acces la datele privind infiltrațiile, nivelurile piezometrice, evaporarea, volumele pompate în bazinul superior, volumele restituite și pierderile nete.
Canalul de derivație: o idee pe care trebuie să o readucem pe masă
Există însă și o pârghie despre care am discutat încă în perioada în care eram ministru al Mediului și pe care cred că Republica Moldova trebuie să o reexamineze astăzi. Este vorba despre posibilitatea realizării, pe teritoriul Republicii Moldova, a unui canal de derivație – un bypass – care să permită apei din zona bazinului tampon să ajungă în albia Nistrului în aval de amenajarea hidroenergetică ucraineană.
Ideea trebuie explicată corect. Un asemenea canal nu produce apă. Dacă întregul bazin al Nistrului suferă de secetă și în lac intră numai 22 m³/s, niciun canal nu poate transforma 22 în 100. Dar un asemenea canal poate schimba ceva fundamental: cine controlează evacuarea apei disponibile spre Republica Moldova. Astăzi, această capacitate se află practic în mâna operatorului ucrainean.
O derivație realizată pe teritoriul Republicii Moldova ar putea crea, în condițiile în care studiile tehnice confirmă fezabilitatea, o cale alternativă de evacuare din bazinul tampon spre Nistru, permițând menținerea unui debit ecologic mai constant și reducând dependența exclusivă de regimul energetic stabilit de Ucraina.
Nu întâmplător, încă în acea perioadă problema terenurilor de pe malul moldovenesc din zona complexului era una extrem de sensibilă. Republica Moldova trebuie să păstreze controlul asupra terenurilor care i-ar putea permite într-o zi realizarea unei asemenea infrastructuri. Iar astăzi cred că această idee trebuie scoasă din sertar.
Guvernul Republicii Moldova trebuie să comande un studiu tehnic internațional de fezabilitate pentru un asemenea canal de derivație. Nu spun că trebuie să începem mâine să săpăm.
Spun că trebuie să știm cât costă, pe unde poate trece, ce debit ar putea asigura, ce impact ecologic ar avea și, mai ales, în ce măsură ar reduce vulnerabilitatea Republicii Moldova față de modul de operare a Complexului Hidroenergetic Nistrean.
Simpla existență a unei alternative tehnice serioase schimbă poziția Republicii Moldova la masa negocierilor. Ucraina are o problemă reală. Dar nu o poate transfera Republicii Moldova.
Deci există o criză hidrologică reală. Dar ea nu poate fi rezolvată unilateral prin închiderea robinetului către Republica Moldova. Seceta este o problemă comună. Soluția trebuie să fie comună.
Nistrul nu este proprietatea Ucrainei. România trebuie să intre în această ecuație.
Experiența ultimului deceniu îmi întărește convingerea pe care o exprimam încă în 2017 și apoi în 2021: Republica Moldova nu trebuie să negocieze singură cu Ucraina dosarul Nistrului.
Avem nevoie de internaționalizarea tehnică și diplomatică a problemei. Iar România poate juca aici un rol esențial.
România este membră a Uniunii Europene, principalul partener strategic al Republicii Moldova și, simultan, unul dintre statele europene care au oferit un sprijin enorm Ucrainei în timpul războiului.
Bucureștiul poate vorbi cu Kievul ca un partener al Ucrainei, dar poate spune lucrurile pe care Chișinăului îi este uneori teamă să le spună.
Propun constituirea unui mecanism de dialog Republica Moldova–Ucraina–România, cu participarea Comisiei Europene și a unor experți internaționali independenți, dedicat regimului hidrologic și impactului Complexului Hidroenergetic Nistrean.
Prima sarcină trebuie să fie realizarea unui bilanț hidrologic independent al întregului sistem: câtă apă intră, câtă apă se acumulează, câtă apă este turbinată, câtă este pompată, câtă se evaporă, câtă se filtrează, cât revine în sistem și cât este evacuat spre Republica Moldova.
A doua trebuie să fie stabilirea unui debit ecologic minim, continuu și obligatoriu, nu doar a unei medii zilnice care poate ascunde variații devastatoare pentru ecosistem.
Iar a treia trebuie să fie evaluarea independentă a canalului moldovenesc de derivație, ca posibilă infrastructură strategică de securitate hidrică.
În 2017 avertizam. În 2021 ceream o vadră de apă. În 2026 trebuie să acționăm. În 2017 avertizam în Parlament și în presă asupra pericolului reprezentat de modul de exploatare a complexului de la Novodnistrovsk. În 2021 scriam că fără mediere europeană riscăm să nu obținem de la Kiev „nici o vadră de apă în plus”. În 2026 Ucraina ne propune 22 m³/s.
Este timpul ca autoritățile de la Chișinău să scoată dosarul Nistrului de sub preș.
Să ceară toate datele. Să implice România și Uniunea Europeană. Să solicite expertiză independentă. Să stabilească un debit ecologic obligatoriu. Și să reia inclusiv studiul alternativei tehnice a canalului de derivație. Pentru că Nistrul nu este o monedă de schimb diplomatică și nici combustibil pentru o hidrocentrală.
Nistrul înseamnă apă pentru Chișinău. Nistrul înseamnă viață pentru Republica Moldova.
Valeriu MUNTEANU,
deputat în Parlamentul României, președintele Comisiei comune pentru integrare europeană dintre Parlamentul României și Parlamentul Republicii Moldova, fost ministru al Mediului al Republicii Moldova