Tabloul „Peisaj cu căderea lui Icar” al lui Pieter Bruegel the Elder este cea mai puternică imagine alegorică despre ideea că lumea merge înainte indiferent de drama unui individ — chiar și atunci când o persoană se crede „central” sau „de neînlocuit”. În tablou Icar cade în mare după ce s-a apropiat prea mult de soare. De fapt, Icar abia se vede — doar două picioare care dispar în apă. Tocmai asta este ideea profundă a operei — viața, societatea și timpul continuă să curgă chiar și după dispariția celor care se considerau indispensabili.
Așa arată și prima zi fără Guvernul Bolojan. Mai multe săptămâni la rând toți de PNL, USR și armate de influenceri ne-au repetat nervos că plecarea lui Ilie Bolojan ar însemna o catastrofă națională, că moțiunea de cenzură este „o lovitură de stat”. România s-a trezit totuși în picioare – trenurile circulă, agricultorii au ieșit pe câmpuri, mamele își alăptează pruncii, muncitorii merg la lucru, iar lumea nu s-a sfârșit.
Poate că aceasta este lecția pe care istoria o predă fiecărei generații politice: nimeni nu este de neînlocuit. Puterea are tendința de a-și construi propria mitologie, de a se crede indispensabilă și eternă. Însă societățile sunt mai puternice decât liderii lor vremelnici, iar viața unui popor nu se oprește niciodată în loc pentru un singur om.
Bolojan a căzut, corăbiile însă merg mai departe. România merge mai departe.