În 1859, Unirea Moldovei cu Țara Românească nu a fost rezultatul unui consens al Marilor Puteri, ci o manevră politică inteligentă, asumată și riscantă. Marile imperii ale vremii – Imperiul Otoman, Austria, Marea Britanie – se opuneau explicit unei uniri reale a Principatelor Române, iar Franța și Rusia au manifestat prudență pe acest subiect.
Convenția de la Paris din 1858, documentul internațional care stabilea statutul Principatelor, nu prevedea unirea deplină, ci dimpotrivă: două state distincte, două guverne, doi domnitori. Se accepta doar o uniune administrativă limitată. Însă românii au citit documentul cu atenție și au observat o breșă juridică esențială: nicăieri nu se spunea explicit că aceeași persoană nu poate fi aleasă domn în ambele principate.
Această omisiune a fost exploatată deliberat de către români. În ianuarie 1859, Adunările elective l-au ales pe Alexandru Ioan Cuza mai întâi la Iași, apoi la București. Actul a fost provocator, aproape subversiv din punct de vedere diplomatic. Marile Puteri au protestat, au ezitat, au amânat recunoașterea. Dar Unirea fusese deja făcută. Recunoașterea a venit abia ulterior, ca un fapt împlinit.
Aceasta este lecția istoriei: momentele de reîntregire națională nu se obțin prin permisiune, ci prin asumare. Breșele juridice nu sunt greșeli, ci oportunități pentru cei care au curajul să le folosească.
Astăzi, în Constituția Republicii Moldova există mai multe astfel de breșe juridice care ar permite o Reunire rapidă cu România, prin mecanisme legale și constituționale, dacă la București ar exista voință politică reală. Dar avem nevoie de asumare, de risc și de lideri autentici.
Din păcate președintele României, Nicușor Dan, preferă prudența sterilă, capul plecat și confortul neutralității, spre a nu-i supăra pe domnul Macron și doamna Ursula. Exact opusul curajului politic arătat în 1859 de bravii noștri înaintașii. Istoria nu îi reține pe cei care au așteptat aprobări, ci pe cei care au îndrăznit.
La mulți ani, români.