Ieri, Președintele Republicii Moldova, doamna Maia Sandu a emis un decret prin care mai mulți oameni de cultură au fost distinși pentru meritele lor în domeniul literar — un gest firesc și binevenit, care onorează creația și spiritul artistic.
Totuși, un detaliu aparent minor, dar încărcat de semnificație, nu poate trece neobservat. În decret, scriitorii din Republica Moldova sunt menționați simplu, drept „scriitori”, în timp ce doi laureați din România sunt desemnați explicit drept „scriitori români”.
Această diferență terminologică, deși subtilă, introduce o separare simbolică între „scriitorii moldoveni” și „scriitorii români”, ca și cum ar exista două universuri culturale distincte. În realitate, toți acești creatori fac parte din același spațiu de limbă, cultură și sensibilitate românească.
Prin asemenea nuanțe, aparent administrative, se perpetuează o formă rafinată de moldovenism statalist, care desparte identitatea culturală de cea națională și sugerează existența unei „literaturi moldovenești” separate de cea română. Un asemenea gest, (care nu pare a fi involuntar, or, cred cu tărie că doamna președinte Maia Sandu citește decretele pe care le semnează) fragmentează coeziunea identitară și contrazice adevărul istoric, lingvistic și spiritual al culturii române.
Republica Moldova poate — și trebuie — să-și onoreze scriitorii fără a-i desprinde simbolic din trunchiul comun al limbii române. Cultura nu are granițe politice, iar literatura, în esența ei, unește ceea ce politica uneori desparte.
În România, cei care pot alege grâul național de neghina separatistă(în toate formele sale, inclusiv cea a moldovenismului statalist), au citit (și înțeles) cu multă mâhnire acest decret plin de sârmă ghimpată.